Despre Olanda – pacientul numărul 2

Fiecare chirurg are o frică. Pentru unii e să se înțepe și să se pricopsească cu o boală fără leac. Pentru alții, e o sângerare intraoperatorie sau un deces pe masă. Pentru mine, e faptul că nu pot să îmi ajut suficient pacienții.

Iar frica mea are cea mai ușoară scăpare – alt chirurg. Problema cea mai mare e că am avut de-a lungul anilor cazuri atât de grele, încât ceea ce pentru mine este acum un caz cu adevărat dificil, este la fel probabil pentru aproape toți neurochirurgii din România.

Primind zeci de solicitări online în fiecare zi, îmi petrec majoritatea nopților analizând inclusiv cazurile rare, dificile sau refuzate. Iar într-o bună zi, am dat peste cazul doamnei Maria*, în vârstă de puțin peste 40 de ani. Doamna, extrem de simpatică, avea un anevrism de peste 2 centimetri dezvoltat din artera carotidă ce asocia un "pui" mai mic, care stătea să se spargă.

Bombă cu ceas? Da, și ticăia din ce în ce mai repede, pentru că începuseră dureri de cap care prevesteau parcă numai lucruri rele.

Știam să operez? Poate, însă m-aș fi bazat pe o doză mare de noroc – una extremă, incompatibilă cu neurochirurgia sigură pe care o susțin și o tot propovăduiesc.

Așa că am apelat la unul dintre puținii oameni în care aș avea încredere să mă ajute într-o astfel de situație: Dr Victor Volovici, de la spitalul “Erasmus MC” din Rotterdam, Olanda. Nu doar că a acceptat să mă ajute, dar a și organizat totul astfel încât intervenția să fie efectuată în cel mai scurt timp cu putință – câteva săptămâni.

Dar cum ar fi fost să primesc cazul și să îl trimit altcuiva fără să învăț ceva din el? Nu ar fi fost oare banii aceia irosiți? Apoi… scopul meu ca medic nu e să fiu un intermediar, ci să mă dezvolt de pe urma fiecărui caz pentru a ajunge din ce în ce mai bun, până într-acolo încât, într-o bună zi, să nu mai existe niciun caz de trimis în străinătate.

Așa că am organizat ultimele detalii, mi-am luat rezidentul din dotare (fie el și anul 1 ca în cazul de față) și am plecat împreună să îl sprijinim pe Victor și să fim uimiți.
Și uimiți am fost. Am plecat pregătiți pentru o intervenție extrem de complexă: intram pentru un double-barrell bypass STA-ACM cu trapping anevrismal (adică ne așteptam să fie nevoie să luăm un vas de pe piele să îl legăm la circulația creierului, apoi sa oprim carotida – ca și cum ne-am lega la rețeaua de apă a vecinului ca să putem opri robinetul general în apartamentul nostru). Realitatea? Cu un abord corect (tehnic: cu clinoidectomie, eliberarea carotidei din inele în segmentul clinoidian și câteva clipuri temporare și definitive), în puțin peste 3 ore anevrismul fusese clipat, verificat, secționat, iar pacienta făcea ochii mari.

Inițial am crezut că nu s-a stricat nimic, dar s-a trezit vorbind în engleză cu mine și rugându-mă să nu pățească ceva în operație. I-am adus aminte că vine din țara sarmalelor și a mămăligii și a trecut iar pe română și a rămas ca nouă până în ziua de azi, când probabil citește articolul acesta la o cafea la poalele munților, unde locuiește.

Rezultatul? Se vede în poză – o pacientă zâmbitoare, pusă pe șotii, cum ar trebui să fie aproape toate cazurile neurochirurgicale operate prin tehnici moderne și sigure.
Și dacă tot eram acolo, trebuia să ne bucurăm puțin de răgazul oferit, nu? Așa că am mai tras cu ochiul la alte două operații: un meningiom care pleca din cap și ajungea până aproape de nas, unde a fost nevoie de eliberarea ramurilor trigeminale, frezarea plăcilor pterigoide, etc… precum și un schwannom vestibular operat printr-un abord presigmoid, cum nu văzusem niciodată în viața mea.

A fost util? Să spunem doar că am revenit în România și am avut în săptămâna de după două cazuri amânate și paraamânate din motive de frică, prin care am zburat și despre care vă voi povesti săptămânile următoare.

Dragii mei… genul acesta de experiențe demonstrează un singur lucru: cunoștințele sunt precum focul unei lumânări – e suficientă una să le aprindă pe toate și cu cât sunt mai multe, cu atât focul e mai puternic. Tot ce trebuie să ținem minte e că, undeva, e un foc aprins care ne așteaptă. Trebuie doar să întindem mâna – să dăm un mail, să completăm un formular sau pur și simplu să cerem ajutor.

Iar eu vă întind oricând o mână aici sau pe site-ul meu. Este tot ce pot să fac pentru dumneavoastră ca semn de recunoștere și de mulțumire pentru echipele chirurgicale care îmi ghidează acum pașii și cărora le mulțumesc din suflet. La fel cum mulțumesc fiecărui pacient care are încredere în a se lăsa “pe mâna mea”, chiar dacă asta înseamnă să plec personal cu pacientul și echipa în altă țară, ca să mă pot întoarce, să operez aici, gratuit și fără vreo ”atenție”, așa cum ar trebui să fie!

Vă rog, dați mai departe acest articol, pentru că în el stă toată speranța oamenilor care își doresc să vadă cu ochii lor că România se schimbă în bine. Iar pentru asta e nevoie de sprijinul fiecăruia dintre noi! Vă mulțumesc!

*Maria și Ion sunt nume generice oferite pentru a ascunde identitatea pacienților … Vezi mai multeVezi mai puține