Am operat în Olanda un chirurg de țigarete! Haideți să vă povestesc!

La unele examene tremură și chiloții pe noi, iar prin altele trecem fluierând. Când am dat examenul de medic primar, m-am simțit în fața comisiei ca la o bere cu băieții – povesteam și discutam, știind clar că la sfârșitul zilei eu voi promova și vom rămâne prieteni. Iar asta, pentru că nu există vreun caz în România pe care eu să nu îl fi putut opera însă comisia să îl dovedească.

Acum câteva săptămâni am fost în Olanda, însoțind un pacient cu o tumoră atât de dificilă încât nu credeam că poate fi operată de cineva în condiții de siguranță. Am ieșit în seara de dinaintea operației la masă cu pacientul, cu soția sa și cu rezidentul meu și mă întrebam dacă în seara de după vom mai apuca să vorbim sau ne vom lua doar 3 bilete de avion înapoi. Pacientul nu a mâncat. A fumat țigară după țigară și mi-a mulțumit la final că am ajuns până în acel punct. Ba am și râs că fumează de parcă ar fi ultima țigară și mi-a spus:

„Dumneavoastră faceți chirurgie pe creier. Eu sunt chirurg de țigarete! Am lucrat la fabrica de țigări și ador să le fac, să le miros și să le fumez!”

A doua zi, eram în sală – venisem cu rezidentul meu de anul întâi și cu asistenta noastră de instrumentar, aceeași pe care am luat-o în privat să operăm graviduța noastră. Eram pregătiți să asistăm la una dintre cele mai fascinante operații văzute de noi. Aveam haine groase, băusem și mâncasem, și credeam că suntem pregătiți de orice. Mai puțin de asta:

„Nu mergi să te speli? E pacientul adus de tine, tu vei opera”

Am auzit asta de la dr. Victor Volovici – președintele societății olandeze de neurochirurgie vasculară, profesor universitar, directorul centrului de neurochirurgie complexă din spitalul Erasmus MC din Rotterdam, coordonator de doctorate și… mentorul meu. Fără să fi fost pregătit, urma adevăratul meu examen de primariat!

Am fost să mă spăl. Mă mai spălasem. La ei, e cu apă nesterilă și te ștergi cu șervețele din perete, nesterile. Apoi te dai cu alcool. Au studii care spun că e suficient. O fi! Eu m-am spălat ca acasă, ca și când în chiuveta aia voiam să îmi spăl păcatele și rădăcinile.

Mi-am luat halatul, mănușile și m-am poziționat. M-am uitat la Teo, rezidentul meu, și am înțeles că niciunul dintre noi nu era pregătit emoțional pentru așa ceva. Dar probabil niciodată nu am fi fost. Așa că am făcut ce știm mai bine – am operat. Fiecare gest era monitorizat de întreaga echipă olandeză care nu a părăsit nicio clipă sala, nu s-a întors cu spatele, nu a șușotit și nu s-a uitat în telefoane. Toată presiunea asta a oamenilor care îți urmăresc fiecare mișcare e ceva cu care ne confruntăm în fiecare zi. În afară de asta, totul era diferit: poziția, scaunul, sprijinul de mâini, instrumentarul, aspiratorul, până și limba în care ceream instrumentele.

Cum le spun întotdeauna rezidenților mei: „eu leșin când văd sânge”.. și încerc să operez întotdeauna pacienți de la care nu curge gram de sânge în plus, coagulând fiecare vas, ștergând, uscând și continuând. Acolo nu mi-a ieșit. Nu știam dacă transpir eu mai tare decât sângerează el sau invers, dar am continuat și nimeni nu a spus nimic. Am continuat să deschid, să frezez și să lucrez. Urmează un strop tehnic: am deschis pretemporal (un abord care pentru România e mai rar decât un corb alb), am coagulat AMM, am decolat dura proprie de pe dura sinusului cavernos, am tăiat MOB și am făcut clinoidectomie extradurală. Gata tehnicul. E ceea ce fac și în România frecvent pentru sinusul cavernos.

De acolo, operația a continuat cu toți membrii echipei până la sfârșit. Orice vas ar fi fost atins, smuls sau rupt, pacientul rămânea cu deficite sau în sicriu. Însă a fost un adevărat festin. Fiecare minut era un amestec de uimire și bucurie că totul merge atât de bine.

Iar după vreo 8 ore, s-a încheiat. Am pus instrumentele jos, am tras aer în piept și ne-am zâmbit unul altuia, felicitându-ne că am salvat ceva ce în România ar fi fost inoperabil.

Pentru pacient, greul abia atunci începea: dacă RMN-ul era perfect iar el era intact neurologic, fumatul excesiv și diabetul l-au îngenuncheat – pneumopericard, pneumonie, febră, delir, intubație zile în șir, etc. Însă acum, în timp ce scriu cuvintele acestea, e detubat, în salon, a început recuperarea și se pregătește de drumul greoi către România unde va urma peste câteva luni să îl operez pentru fragmentul restant, conform înțelegerii de la începutul operației – se scoate 80% prin cel mai dificil abord, iar restul va fi înlăturat în România ulterior de către mine. În fond, nu am însoțit pacientul ca să fie operat, ci ca să învățăm aceste tehnici, să nu mai fie nevoie pe viitor să ducem alți pacienți.

Iar acest drum a fost posibil doar cu sprijinul dumneavoastră, prin Neurovida! Orice donație recurentă, chiar și una de un pachet de țigări (25 de lei) pe lună, dacă ar veni de la numai 5% din oamenii de pe pagina aceasta de Facebook, ne-ar permite să dotăm secții de neurochirurgie din toată țara cu aparatură și consumabile esențiale! Pentru că am avut o mică eroare tehnică și nu s-au înregistrat ca recurente donațiile din primele luni, acum avem din păcate doar puțin peste 1500 de lei lunar încasări recurente. De banii aceștia doar visăm la ce ne propunem!

Și ca să înțelegeți cât de importantă e Neurovida în colaborarea aceasta, trebuie să vă spun un secret: dr. Volovici nici măcar nu își dorește să opereze astfel de cazuri. Fiind pasionat strict de neurochirurgia vasculară și vrând să centralizeze în Rotterdam toate bypass-urile, în special cele de circulație posterioară, ba fiind medicul către care trimite Danemarca toate cazurile de bypass, acceptă să ne ofere ajutorul doar pentru că Neurovida și-a propus să creeze în România o școală neurochirurgicală care să ofere neurochirurgia de mare clasă pe care românii o merită.

Haideți să ne susțineți pe www.neurovida.ro/doneaza/ pentru că doar împreună salvăm vieți! Vă mulțumesc pentru sprijin și promit să fac tot ce îmi stă în putere să vă mândriți cu investiția dumneavoastră! … Vezi mai multeVezi mai puține

Mă fac electrician?!

Partea cea mai grea de suportat în medicină e rutina. Bine… în medicina românească sunt nesimțirea, impostura și dorința veșnică a altora de a-ți trage frâna de mână. De ce să te ajute dacă pot să te încurce? Dar asta e altă discuție.

Ziceam de rutină – după 1000 de pacienți, inima mi s-a oprit. Simt asta de ceva mai bine de un an. Dacă până acum aveam intervenții unde intram cu emoții sau chiar cu un mic atac de panică, acum rareori am parte de vreo intervenție unde să îmi bată inima mai tare, să mă îngrijorez în vreun fel sau să mă sperie cumva.

E ca atunci când vorbești o limbă străină – mergi în Franța pentru prima oară cu franceza pe care ai învățat-o la meditații: dai din mâini, tremuri și ți-e cald până ceri un croissant și 2 cafele de parcă prezinți în fața comitetului Nobel teza ta de cercetare. După două luni de stat acolo, grija ta e dacă bagheta e proaspătă, nu mai e felul în care o ceri.

N-am trăit eu două luni la Paris și nici cafea nu beau de fel, dar știu sigur că sunt atât de rare tumorile care mă mai sperie încât, în loc să le practic într-un fel mai periculos doar să-mi iau adrenalina de acolo, mă apuc de cursuri în domenii în care nu am absolut nicio experiență doar pentru a-mi bate puțin inima în fața necunoscutului.

Așa am ajuns la cursul de electricieni de la EuroJobs. Și, doar mă știți, obișnuit să mut munții din loc, am mai luat vreo 3 oameni cu mine, dintre care doar unul s-a ținut de treabă – rezidentul meu, dr. Covalea Teodor.

Am învățat materialele, cablurile, notațiile, am învățat să leg un tablou de siguranțe, să citesc o schemă electrică simplă pentru un apartament, să montez un întrerupător cap-scară și unul cap-cruce etc. Vreau să aprind lumina pe hol când intru și să o sting din dormitor? Acum știu cum se poate face asta!

Am mai înțeles încă ceva: eu întotdeauna spuneam că dacă am un rezident serios, îl pot învăța în 6 luni să scoată singur o tumoră cerebrală fără probleme. Și am testat asta cu Teodor și, la un anumit nivel, nu e nicio diferență între cum operează el și cum operez eu, între rezultatele lui și ale mele și… e drept, nici nu poate fi, că nu îl scap din ochi o secundă. Dar chiar și așa, fiind atât de sigur că pot face asta, meseria mea mi s-a părut cumva firească, la fel de grea ca toate celelalte. După cursul acesta, care, comprimat, aduce informație cam cât aduce doar examenul nostru de anatomie de pe jumătate de semestru, pot înțelege de ce oamenii spun că neurochirurgia e mai grea.

Ce nu înțeleg însă e de ce oamenii nu investesc mai mult în ei. De ce se caută electricieni și de ce există șomeri în același timp. De ce oamenii nu învață mai multe meserii: instalator, electrician, șofer de camion (deja am cat. A, B, BE, C, CE), electronist etc. Poate nu avem nevoie de ele, dar vă garantez că vă va face extrem de bine să le știți. Vă garantez că a învăța ceva nou – vorbim aici despre meserii, cântat la instrumente, limbi străine, orice – este una dintre cele mai bune metode de a vă ține creierul activ! La fel cum sportul cu greutăți este una dintre cele mai bune metode de a evita osteoporoza!

Vă spun cu mâna pe inimă că aștept cu nerăbdare pensia să îmi dau toți banii pe cursuri! O să învăț să fiu sudor, brutar, bucătar, cofetar… și nu o să fiu expert la niciuna, așa este, dar sigur îi va face înzecit mai bine creierului și caracterului meu, văzând câte lucruri minunate sunt de știut și cât de necunoscători suntem de fapt!

Vă las linkul de unde am achiziționat eu cursul (nu e reclamă, nu sunt plătit), că sunt sigur că vor fi oameni care vor vrea să vadă portofoliul de cursuri ca… cine știe de care se apucă:

euro-jobs.ro/ … Vezi mai multeVezi mai puține