Am promovat examenul de primariat!

Nu cred că există examen mai înjositor pentru tagma medicală decât examenul de primariat.

Ca să te poți înscrie, trebuie să ai 5 ani de practică efectivă. Dacă aduni 4 ani, 11 luni și 26 de zile, nu ai voie să participi si aștepți sesiunea următoare, peste un an. Ai făcut 14 gărzi pe lună în acești 4 ani la tine la spital, însumând mai multe ore de spital decât ore de stat la tine acasă treaz? Nu pasă nimănui! N-ai 5 ani, nu te califici!

Odată înscris, ai aceeași tematică și aceeași metodologie ca la examenul de specialitate. Sigur, ai 2 cazuri în loc de unul, dar nici măcar nu mai dai ceva scris. E un examen steril, doar de formă, care te evaluează fix cum te-a evaluat și în urmă cu 5 ani, ca și când ți-ar fi stat creierul pe loc.

La ce folosește? În străinătate, la nimic. Gradul ăsta de „medic primar” nu e recunoscut decât în România, din dorința unora de a fi mai egali decât alții. În țărișoara asta, îți oferă o gravitate imaginară și niște bani reali în plus la salariu doar pentru că ai îmbătrânit, iar în unele cazuri, degeaba.

Cum a fost examenul meu? Cu bune și cu rele. L-am dat într-un spital în care nu mai fusesem de la începutul rezidențiatului. Au trecut mai bine de 10 ani și m-am bucurat să îi revăd pe oamenii de acolo. Puține s-au schimbat – aceiași asistenți, aceiași doctori, același ritm infernal de muncă pentru care îi respect nespus.

Sigur, de când am ajuns mi-au explicat cum pe pagina aceasta am scris la un moment dat un articol denigrator despre un profesor matusalemic de pe tarlalele Bucureștilor pe care ei îl respectă ca pe un zeu. După sute de articole scrise, nici nu mai știu despre ce e vorba, dar sigur, a-mi atrage atenția fix înaintea examenului a fost modul lor de a întoarce roata și…am apreciat curajul.

Cazurile clinice au fost de-a dreptul impresionante: primul caz a fost un caz inoperabil în România, norocul pacientului e că nici nu are nevoie de o operație. Aici a trebuit să mă contrazic cu comisia în privința diagnosticului și fiecare dintre noi și-a susținut punctul de vedere. A fost cea mai frumoasă discuție medicală pe care am avut-o vreodată, cred că a durat vreo 45 de minute. E ceva ce aș putea avea zilnic la locul de muncă, păcat că, din varii motive, nu se întâmplă. Eram atât de entuziasmat de discuția asta între doctori mari încât am plecat de acolo cu un singur gând: „abia aștept să vin mâine la următorul caz!”. Era ca o prăjitură din care ai pus jumătate în frigider și abia aștepți să treacă noaptea să mănânci restul.

Al doilea caz? Iarăși un caz teribil, inoperabil. De data asta, din motive anestezice. O doamnă foarte simpatică, greu încercată de viață, cu două tumori cerebrale — una mare, vizibilă ușor, care îți ia ochii, iar a doua, minusculă, era ca o capcană în care n-au reușit să mă facă să calc —, dar cu un AVC în două teritorii importante, proaspăt. În general, când AVC-ul e la început, se recomandă amânarea intervențiilor programate timp de 8-12 săptămâni, deși decizia asta e una care trebuie cântărită pentru fiecare caz în parte, că nimeni nu vine de drag la chirurg.

Practicul? O adevărată întoarcere în timp. Am dat într-o sală extrem de curată, aerisită, cu toată aparatura de care ar putea cineva avea nevoie: microscop, navigație, aspirator ultrasonic, drill. Din păcate, am avut voie să folosim una da, una ba. Microscopul s-a folosit, navigația a adunat praf. Aspiratorul s-a folosit, drill-ul s-a uitat la noi cum dăm găuri la mână cu trepanul și cum tăiem osul cu fierăstrăul Gigli, inventat în 1894! Nu am mai folosit fierăstrăul ăsta de 10 ani, de când am fost acolo. Nu știu dacă ei îl folosesc zilnic și nouă ni l-au dat pe cel de mână ca „începătorii” pot strica instrumentele scumpe, dar nici nu am putut întreba. De ce? Că, în timp ce întrebam, m-a oprit anestezista spunând că e lipsă de respect să vorbim în timpul actului anestezic. Mi-a spus asta într-un gest dramatic în care își muta părul de pe o parte pe alta deasupra bolnavului din sală, fără bonetă, un moment de-a dreptul de Kafka.

Cel mai greu lucru la examenul acesta? A fost să-mi țin gura. Cel mai frumos? Discuția cu comisia. Am dat peste chirurgi cu grade universitare care chiar au transformat examenul acesta într-un eveniment așa cum ar fi trebuit să fie: o evaluare sinceră, fără prejudecăți, în care, orice divergențe am avea, rămânem prieteni pentru a găsi cea mai bună variantă pentru pacient.

Și, deși am promovat poate ultimul examen din cariera mea strict medicală la numai 35 de ani, cel mai important lucru de anul acesta a fost fondarea Asociației NeuroVida, care sprijină neurochirurgia complexă. Vă invit pe www.neurovida.ro să citiți despre asta și să ne susțineți cauza, si sa ramaneti in preajma sa va povestesc cate lucruri vom putea face cu sprijinul primit! … Vezi mai multeVezi mai puține

Azi este ziua mamei mele.

Ce a făcut mama la viața ei? M-a făcut pe mine. Nu sună groaznic de urât să reduci viața unui om la simpla creștere a altuia?

La fel este și atunci când aud că „părinții tăi se mândresc cu tine”, pentru că dorința mea cea mai mare, copilul lor fiind, este să mă mândresc și eu, la rândul meu, cu ei, s[ nu fie totul de o singura parte.

Obiceiul românesc însă este ca, după o anumită vârstă, oamenii să uite să mai trăiască prin ei înșiși și să facă asta doar pe spatele copiilor. Dacă divorțează copilul li se rupe cerul, dacă copilul se duce într-o vacanță scumpă, de ce cheltuie banii etc.

Mama mea însă nu doar trăiește, ci… își trăiește viața! A renunțat la meseria de contabil pentru că nu se mai regăsea. Acum se regăsește în…cofetarie. Experimentează și se bucură prin prăjiturile pe care ni le face nouă când ajungem acasă. A fost visul ei din tinerețe. Iar visul meu recent a fost ca ea să se apuce de sală.

Nimic nu previne/întârzie/soluționează osteoporoza mai bine decât sportul cu greutăți, iar mama și-a început astăzi ziua mergând la sală. Și nu e prima zi, ci a devenit deja un obicei de luni de zile. Și nu mă voi opri până nu îl voi convinge și pe tata, mai timpuriu și mai încăpățânat.

Dacă doriți să îi urați „La mulți ani!” mamei în comentarii, m-aș bucura enorm.

Daca sunteți părinți ori bunici, vă rog eu, faceți sport! Dar dacă sunteți copii, faceți din a vă convinge părinții ori bunicii să facă sport prioritatea principală a zilei voastre!

Ziua lor va fi tot o dată pe an, dar sportul le va da zile de calitate să ajungă să o și sărbătorească! … Vezi mai multeVezi mai puține