Azi este ziua mamei mele.

Ce a făcut mama la viața ei? M-a făcut pe mine. Nu sună groaznic de urât să reduci viața unui om la simpla creștere a altuia?

La fel este și atunci când aud că „părinții tăi se mândresc cu tine”, pentru că dorința mea cea mai mare, copilul lor fiind, este să mă mândresc și eu, la rândul meu, cu ei, s[ nu fie totul de o singura parte.

Obiceiul românesc însă este ca, după o anumită vârstă, oamenii să uite să mai trăiască prin ei înșiși și să facă asta doar pe spatele copiilor. Dacă divorțează copilul li se rupe cerul, dacă copilul se duce într-o vacanță scumpă, de ce cheltuie banii etc.

Mama mea însă nu doar trăiește, ci… își trăiește viața! A renunțat la meseria de contabil pentru că nu se mai regăsea. Acum se regăsește în…cofetarie. Experimentează și se bucură prin prăjiturile pe care ni le face nouă când ajungem acasă. A fost visul ei din tinerețe. Iar visul meu recent a fost ca ea să se apuce de sală.

Nimic nu previne/întârzie/soluționează osteoporoza mai bine decât sportul cu greutăți, iar mama și-a început astăzi ziua mergând la sală. Și nu e prima zi, ci a devenit deja un obicei de luni de zile. Și nu mă voi opri până nu îl voi convinge și pe tata, mai timpuriu și mai încăpățânat.

Dacă doriți să îi urați „La mulți ani!” mamei în comentarii, m-aș bucura enorm.

Daca sunteți părinți ori bunici, vă rog eu, faceți sport! Dar dacă sunteți copii, faceți din a vă convinge părinții ori bunicii să facă sport prioritatea principală a zilei voastre!

Ziua lor va fi tot o dată pe an, dar sportul le va da zile de calitate să ajungă să o și sărbătorească! … Vezi mai multeVezi mai puține

Despre copilul meu: NeuroVida – asociația pentru neurochirurgie complexă

Doamnelor și domnilor, astăzi mi-am îndeplinit un vis! Vreți să vă povestesc?

Când am început să lucrez la stat, am văzut că lipsesc diverse: materiale, echipamente, oameni și, mai presus de toate, cunoștințe: oamenii știau să facă doar un anumit tip de operații, iar pentru celelalte trimiteau pacienții în privat sau în străinătate.

Așa că am cumpărat din banii mei ce am avut nevoie și am plătit tot din banii mei cursuri pentru mine și pentru alții.

Azi, am ajuns să fac unele dintre cele mai grele operații din România, despre care tot v-am povestit. Nu inventez eu neurochirurgia – sunt maeștri care fac multe lucruri la stat sau la privat, dar ce am realizat eu a fost aducerea unui loc la stat la standarde internaționale, din groapa istoriei în care părea să se afunde în ce privește neurochirurgia cerebrală.

Când am ajuns eu în secție, se opera prin incizii mari, cu fierăstraie de mână tip fir (Gigli), se dădeau găuri cu trepan de mână, se aspira fără aspirator ultrasonic, hemostaticele erau mai curând de tipul rugăciunilor, se puneau tuburi de dren la patologia cerebrală, se rădeau oamenii pe cap înainte de operație și câte și mai câte. Nimic din toate astea nu mai e acum altceva decât istorie.

Dar eu sunt un singur om și, spre deosebire de mai marii academicieni neurochirurgi pe care îi vedeți pe la televizor, eu chiar vreau să las după mine locuri și oameni care respectă aceleași standarde. Și aici am efectiv nevoie de ajutorul dumneavoastră.

Am fondat Neurovida – o asociație care se dezvoltă în două direcții: una educativă și una financiară, marele scop pe scurt al asociației fiind să nu mai existe niciun tip de operație neurochirurgicală efectuată în străinătate care să nu se efectueze în România, chiar dacă asta înseamnă să trimitem personalul medical în afară să învețe, să creăm noi cursuri aici pentru ei sau, în timp, să aducem medici străini să efectueze intervenții în România și de la care să învețe românii.

Pentru asta, am început cu o echipă formată din patru oameni: Alina Nicolau, secretara care se ocupă de contabilitate, imagine, acte și tot ce ține de ce se poate scrie pe o foaie și care a tras ca un cal la căruța asta până a scos-o din mâlul birocrației; două simpatice doamne vicepreședinte – Andreea Moiceanu, asistentă medicală care m-a sprijinit de-a lungul anilor și care mi-a arătat ce înseamnă să poți conduce un colectiv care parcă se străduiește zilnic să te mănânce de viu și Bogdan Alexandra, pacientă operată de două ori la stat de mine, pentru două tumori diferite, care cunoaște sistemul medical atât ca pacient cât și ca om de marketing.

Cu o medie de vârstă de sub 35 de ani, părem pentru oricine o adunătură pestriță de oameni care nu au nimic altceva în comun în afară de dragostea pentru oamenii sărmani și gândul de-a dreptul masochist că pot schimba România în bine.

Dar ce știu cu certitudine e că am aici aproape 100.000 de oameni care mă iubesc și care vor, la rândul lor, să ajute mai departe. Pentru dumneavoastră am creat posibilitatea fizică și juridică de a face bine:

www.neurovida.ro

Momentan, încă ne luptăm să facem donațiile ușoare, dar la rubrica „donează” avem un cont funcțional, deschis la ING și orice ajutor este absolut binevenit. Vă invit să intrați pe site periodic, să citiți despre noi și să donați dacă vreți să fiți schimbarea în țara aceasta! Așa cum fiecare donație e importantă, așa credem și noi că toți oamenii sunt importanți și nu trebuie să lăsăm pe nimeni în urmă în lupta asta cu boala!

Promit să cheltuim cu scop fiecare bănuț, pentru că știu cât de greu se strânge și vă invit, pentru prima oară, să îmi fiți alături cu o donație! … Vezi mai multeVezi mai puține