Despre Olanda – pacientul numărul 2

Fiecare chirurg are o frică. Pentru unii e să se înțepe și să se pricopsească cu o boală fără leac. Pentru alții, e o sângerare intraoperatorie sau un deces pe masă. Pentru mine, e faptul că nu pot să îmi ajut suficient pacienții.

Iar frica mea are cea mai ușoară scăpare – alt chirurg. Problema cea mai mare e că am avut de-a lungul anilor cazuri atât de grele, încât ceea ce pentru mine este acum un caz cu adevărat dificil, este la fel probabil pentru aproape toți neurochirurgii din România.

Primind zeci de solicitări online în fiecare zi, îmi petrec majoritatea nopților analizând inclusiv cazurile rare, dificile sau refuzate. Iar într-o bună zi, am dat peste cazul doamnei Maria*, în vârstă de puțin peste 40 de ani. Doamna, extrem de simpatică, avea un anevrism de peste 2 centimetri dezvoltat din artera carotidă ce asocia un "pui" mai mic, care stătea să se spargă.

Bombă cu ceas? Da, și ticăia din ce în ce mai repede, pentru că începuseră dureri de cap care prevesteau parcă numai lucruri rele.

Știam să operez? Poate, însă m-aș fi bazat pe o doză mare de noroc – una extremă, incompatibilă cu neurochirurgia sigură pe care o susțin și o tot propovăduiesc.

Așa că am apelat la unul dintre puținii oameni în care aș avea încredere să mă ajute într-o astfel de situație: Dr Victor Volovici, de la spitalul “Erasmus MC” din Rotterdam, Olanda. Nu doar că a acceptat să mă ajute, dar a și organizat totul astfel încât intervenția să fie efectuată în cel mai scurt timp cu putință – câteva săptămâni.

Dar cum ar fi fost să primesc cazul și să îl trimit altcuiva fără să învăț ceva din el? Nu ar fi fost oare banii aceia irosiți? Apoi… scopul meu ca medic nu e să fiu un intermediar, ci să mă dezvolt de pe urma fiecărui caz pentru a ajunge din ce în ce mai bun, până într-acolo încât, într-o bună zi, să nu mai existe niciun caz de trimis în străinătate.

Așa că am organizat ultimele detalii, mi-am luat rezidentul din dotare (fie el și anul 1 ca în cazul de față) și am plecat împreună să îl sprijinim pe Victor și să fim uimiți.
Și uimiți am fost. Am plecat pregătiți pentru o intervenție extrem de complexă: intram pentru un double-barrell bypass STA-ACM cu trapping anevrismal (adică ne așteptam să fie nevoie să luăm un vas de pe piele să îl legăm la circulația creierului, apoi sa oprim carotida – ca și cum ne-am lega la rețeaua de apă a vecinului ca să putem opri robinetul general în apartamentul nostru). Realitatea? Cu un abord corect (tehnic: cu clinoidectomie, eliberarea carotidei din inele în segmentul clinoidian și câteva clipuri temporare și definitive), în puțin peste 3 ore anevrismul fusese clipat, verificat, secționat, iar pacienta făcea ochii mari.

Inițial am crezut că nu s-a stricat nimic, dar s-a trezit vorbind în engleză cu mine și rugându-mă să nu pățească ceva în operație. I-am adus aminte că vine din țara sarmalelor și a mămăligii și a trecut iar pe română și a rămas ca nouă până în ziua de azi, când probabil citește articolul acesta la o cafea la poalele munților, unde locuiește.

Rezultatul? Se vede în poză – o pacientă zâmbitoare, pusă pe șotii, cum ar trebui să fie aproape toate cazurile neurochirurgicale operate prin tehnici moderne și sigure.
Și dacă tot eram acolo, trebuia să ne bucurăm puțin de răgazul oferit, nu? Așa că am mai tras cu ochiul la alte două operații: un meningiom care pleca din cap și ajungea până aproape de nas, unde a fost nevoie de eliberarea ramurilor trigeminale, frezarea plăcilor pterigoide, etc… precum și un schwannom vestibular operat printr-un abord presigmoid, cum nu văzusem niciodată în viața mea.

A fost util? Să spunem doar că am revenit în România și am avut în săptămâna de după două cazuri amânate și paraamânate din motive de frică, prin care am zburat și despre care vă voi povesti săptămânile următoare.

Dragii mei… genul acesta de experiențe demonstrează un singur lucru: cunoștințele sunt precum focul unei lumânări – e suficientă una să le aprindă pe toate și cu cât sunt mai multe, cu atât focul e mai puternic. Tot ce trebuie să ținem minte e că, undeva, e un foc aprins care ne așteaptă. Trebuie doar să întindem mâna – să dăm un mail, să completăm un formular sau pur și simplu să cerem ajutor.

Iar eu vă întind oricând o mână aici sau pe site-ul meu. Este tot ce pot să fac pentru dumneavoastră ca semn de recunoștere și de mulțumire pentru echipele chirurgicale care îmi ghidează acum pașii și cărora le mulțumesc din suflet. La fel cum mulțumesc fiecărui pacient care are încredere în a se lăsa “pe mâna mea”, chiar dacă asta înseamnă să plec personal cu pacientul și echipa în altă țară, ca să mă pot întoarce, să operez aici, gratuit și fără vreo ”atenție”, așa cum ar trebui să fie!

Vă rog, dați mai departe acest articol, pentru că în el stă toată speranța oamenilor care își doresc să vadă cu ochii lor că România se schimbă în bine. Iar pentru asta e nevoie de sprijinul fiecăruia dintre noi! Vă mulțumesc!

*Maria și Ion sunt nume generice oferite pentru a ascunde identitatea pacienților … Vezi mai multeVezi mai puține

Când mărimea nu impresionează

Am întâlnit în meseria mea, atât bărbați, cât și femei, impresionați de mărimea unei… tumori. Dar acesta, de multe ori, este factorul mai puțin important. Raportul cu structurile esențiale din creier este înzecit mai important și vă voi prezenta astăzi un caz relativ frecvent întâlnit în practică.

Domnul Ion* s-a prezentat în clinică cu discrete tulburări de vorbire. A fost consultat de un neurolog, iar acesta a recomandat un IRM cerebral care a demonstrat prezența unei tumori care, în axul lung, avea 63 mm. Asta înseamnă o tumoră mai mare decât o portocală de calitatea I după standardele românești!

Dacă vă uitați peste imaginea preoperatorie, există un aspect particular: o „pată” neagră, cu o margine albă. Acest aspect este specific mai multor leziuni – glioblastom, metastaze, abces etc., în cazul de față fiind vorba despre un glioblastom, un cancer al creierului, extrem de agresiv.

În mod normal, îmi place să descriu glioblastomul ca pe un foc în lanul de grâu: el nu crește ca o masă suplimentară în creier, pe cât „devorează” creierul. Astfel, centrul e dat de necroză, pe când celulele sunt toate înghesuite în periferie. Cum se stinge un astfel de foc? Cu o lopată de 30/30 cm, chiar dacă el e pe 3 hectare! Ne folosește să aruncăm cu apă în centru? Nici vorbă! Tot ce ne interesează e, exact ca în cazul tumorii, să ne ocupăm de periferie!

Până acum câțiva ani, glioblastomul purta numele complet de „glioblastom multiform”, pentru că nu avea un aspect uniform între pacienți. La fel se întâmplă și aici, unde, deși vă povesteam despre cum devorează creierul, situația e diferită: aici, aceste celule în loc să transforme creierul, ele predominant secretă un „suc tumoral”, care se strânge tot în centru. Astfel, pata aceea albă e un lichid care se aspiră ușor, iar periferia e dată tot de aceste celule.

Acesta este motivul pentru care, postoperator, trebuie în mod obligatoriu să existe o investigație cu substanță de contrast la mai puțin de 24–48 de ore de la operație, pentru a vedea dacă nu a mai rămas țesut tumoral restant! Degeaba aspirăm conținutul dacă nu atingem acea margine de câțiva milimetri din periferie, care captează substanța de contrast!

Cât de mare trebuie să fie tăietura pentru o astfel de tumoră? Mică! Pentru că, odată intrat și aspirată zeama de acolo, toată tumora se „strânge”, devine mica.

Aceasta e magia neurochirurgiei minim invazive! Ce am făcut? Ce am promis: o tăietură de 5 cm în față și deasupra urechii de pe partea stângă, am aspirat conținutul care nu ne interesa și apoi, cu un aspirator ultrasonic, am înlăturat pereții tumorali, fără să exagerăm cu rezecția întrucât zona este importantă pentru numirea persoanelor/obiectelor, precum și pentru înțelegerea limbajului. Sigur, ca orice intervenție chirurgicală, nu este lipsită de riscuri, dar ca grad de dificultate, din punctul meu de vedere, o astfel de tumoră primește nota 1 din 10 – niciun pericol evident, țesut tumoral puțin, conținut chistic ușor aspirabil, fără vreun risc hemoragic la care să ne așteptăm in mod evident.

Rezultatul? Cum se vede și pe RMN-ul de la 3 luni din poza: „Nici nu se vede că v-a lucrat cineva aici”.

Din păcate, chiar operat corect (rezecția>95% este factorul cel mai important în creșterea duratei de viață a pacientului), glioblastomul este o tumoră extrem de agresivă, iar pacienții necesită chimioterapie, radioterapie, consult și urmărire neuro-oncologică, sprijin psihologic și social etc. Și chiar și așa, recidiva este una extrem de frecventă.

Sunt multe de povestit, insa, ca o concluzie: nu vă mai lăsați impresionați de mărime! Uneori, e doar mare! … Vezi mai multeVezi mai puține