Despre taxa pe muncă și examenul picat de specialitate

Când eram rezident în primii ani, toți colegii se temeau că nu vor trece examenul de specialitate. Când a venit vremea să dau examenul, toată lumea știa că îl va trece, pentru că se numea „taxa pe muncă". Adică tu munceai ca un sclav fără să te învețe cineva să operezi 6 ani, iar la sfârșit, pentru că nu ai comentat, ți se dădea cadou examenul de specialitate.

Pe vremea aia, proba practică se dădea pe cadavru, cu o comisie locală din orașul respectiv. Cum fiecare profesor venea cu rezidenții lui, nimeni nu „rupea picioarele" altuia. Era o înțelegere între domni.

Cel mai clar caz pentru mine a fost o colegă de la un spital din provincie care nu reușea în timpul destinat de 20 de minute să scoată voletul („capacul" osos, ca să vadă creierul). Așa că profesorul s-a întors cu spatele, a venit un rezident mai vânjos, a făcut voletul, toată lumea fericită. Nu voia nimeni scandal.

Eu n-am știut niciodată cum e cu capul plecat. Lucrasem în rezidențiat atât de mult încât glumeam că mă duc eu să explic comisiei cum se operează. Aroganța prostească de copil neștiutor. Dar a fost destul curaj să mă duc în ultimele 2 luni la muncă în secția profesorului, când toți colegii stăteau acasă să învețe. Și mi-au povestit peste ani: „Ne era teamă de tine că nu înțelegeam… de ce faci asta? Care e schema? De ce te întorci așa, ostentativ, la muncă?"

Nedreptatea asta a examenului trecut oricum erodează mai devreme sau mai târziu totul: sistemul, încrederea oamenilor, relațiile între medici, etc. Un examen necinstit nu aduce beneficii nimănui. Iar faptul că acum examenul de specialitate a devenit unul național, cinstit, cred că e un lucru nemaipomenit.

De asemenea, mai cred că rezidențiatul nu ar trebui să dureze un număr fix de ani, ci un număr minim. Pentru că nu toată lumea învață în același ritm…nu toate centrele oferă toată patologia necesară…pe când un examen ar trebui să fie unul la fel pentru toți. Alteori, nu ai efectiv timp să îndeplinești în X ani numărul de cazuri cerute în caietul de practică („logbook"). Cred că dacă nu treci un examen cinstit, ar trebui să fii lăsat să mai înveți, cum se face în țările civilizate.

Faptul că au picat jumătate dintre rezidenți poate fi vina unui examen nou, cu o metodologie necunoscută sau a unor întrebări viciate. Dar poate fi și demonstrația că examenele locale de până acum nu examinau cinstit rezidenții. Poate că ar trebui să ne bucurăm că un examen de care depinde viața unor pacienți este un examen la care se pică! Pentru că, atunci, înseamnă că sistemul cerne oamenii nepregătiți!

Ce e rușinos însă e că examenul este unul tipic românesc, în care ești pus să înveți mecanic. Nu este unul în care ți se dau întrebări logice, verificând modul tău de a gândi! E unul care verifică doar cunoștințele înghițite nemestecat și pe care trebuie apoi să le vomiți pe foaia de examen.

Ce e și mai rușinos e că rezidenții care, din varii motive l-au picat, nu pot să își continue rezidențiatul să învețe! Cum vor fi ei mai bine pregătiți în sesiunea următoare? Citind steril niște cărți în timp ce lucrează ca șofer de Uber sau la McDonalds? Că diploma de medic și un rezidențiat neterminat te fac șomer de lux, nu te poți angaja nici ca asistent, nici ca rezident, nici ca brancardier… nimic!

Mi-ar plăcea ca legea să se schimbe:
1. rezidenții să poată da examenul când sunt pregătiți, având un număr maxim de ani extra pe care îi pot solicita
2. examenul să fie unul care să evalueze și capacitatea de a raționa, nu doar de a memora
3. examenul PE POST să fie unul național, astfel încât spitalele să nu mai poată angaja preferențial!
4. Aș adăuga și că medicii să poată fi concediați sau să poată să se transfere între spitale mult mai ușor, dar din păcate transferul va fi iarăși o treabă pur românească ce se va utiliza ca unealtă pentru pile și cumetrii. Ce bine ar fi dacă noi, românii, am fi puțin mai germani, nu credeți?

Sursa foto: Element5 Digital pe Unsplash.com … Vezi mai multeVezi mai puține

Am ajuns la pacientul cu numărul 1000!

Când eram rezident în anii mici, am asistat la o prezentare a unui mare profesor la un congres de neurochirurgie unde ne arăta cum a clipat 6 anevrisme la un singur pacient.

Anevrismul e o „gâlmă” pe un vas de sânge, gâlmă care stă să se spargă. Problema e că se poate sparge oricând – stând pe canapea, făcând efort sau, cum detestăm noi cel mai tare, în timpul manevrelor din operația de clipare (de înlăturare a lui din circulație).

Pentru mine, la vremea aceea, a pune un clip metalic la baza acestei gâlme fără a sugruma vasul din care pornește sau fără a lăsa anevrismul pe loc mi se părea o operație uluitor de grea – un milimetru mai la stânga sau mai la dreapta face diferența între clipare perfectă și dezastru absolut.

Să-l aud pe dumnealui că a clipat 6 anevrisme la un pacient era, așadar, ceva demn de domeniul zeilor. E drept, având în vedere istoricul de mii de anevrisme clipate, 6 erau o nimica toată.

Neurochirurgii de vârsta mea sau mai mici nu vor mai avea niciodată mii de anevrisme, pentru că era noastră a descoperit radiologia intervențională, iar multe dintre anevrisme acum se embolizează (se introduc niște firicele mici de platină în interiorul lor, intrând pe la coapsă, fără să mai deschidem craniul) sau se stentează (se introduce un mic furtunaș cu găurele care deviază sângele care intră în mod normal acolo).

Prima embolizare a fost în California în 1990, așa încât nu știu dacă nu e, de fapt, o rușine pentru sistemul românesc că în România noi încă mai avem județe sau centre mari de neurochirurgie unde radiologia intervențională, din diverse motive, nu s-a dezvoltat, astfel încât neurochirurgii să intervină doar unde radiologia nu reușește sau unde chirurgia e o alternativă mai bună.

Oricum ar fi, postarea asta este despre ceva ce pentru mine este absolut impresionant – am reușit să ajung la pacientul cu numărul 1000 din carieră, iar operația a fost una aproape aniversară: am clipat 4 anevrisme cerebrale (un anevrism de cerebrală medie, unul de comunicantă anterioară și 2 de pericaloasă) prin 2 incizii minim invazive de 6-7 cm fiecare – una în tâmplă și una imediat deasupra frunții.

Verificarea că am făcut totul bine a fost intraoperator cu verde de indocianină și echo Doppler, iar postoperator prin angiografie! Patru anevrisme… n-a fost așa de greu pe cât credeam. După câteva mii, înțeleg de ce pentru domnul profesor cele 6 erau o nimica toată. Doar înțeleg, nu simt asta, nu joc în aceeași ligă cu dumnealui, dar fiecare are propriul drum în viață, iar ceva în mine îmi spune că cei care mă sprijină acum vor fi mândri de mine peste ani.

Pacientul? E bine, acasă, fără niciun defect. Mai are un anevrism pe partea cealaltă, de care probabil se vor ocupa radiologii intervenționiști, pentru că, indiferent cât de buni suntem noi, niciodată nu suntem mai buni decât o echipă bine rodată. Am onoarea de a colabora pe partea de radiologie intervențională cu dr. Botezatu Sebastian și dr. Peneoașu Cristian, cu care am făcut de-a lungul anilor lucruri pe care nu le credeam posibile.

Spre exemplu, unele dintre cele mai bune rezultate în ceea ce privește colaborarea noastră sunt în tratamentul hematomului subdural subacut sau cronic: eu intervin cu pacientul treaz, cu un pic de anestezie locală (full awake) și dau o mică gaurică dacă hematomul pune presiune pe creier (1-2 găuri, eventual spăl între ele), iar ei embolizează artera meningee medie pentru a opri sursa hemoragiei. E o intervenție de rutină, care se pretează în special pacienților peste 70-80, chiar peste 90 de ani (am operat la 93 de ani așa și a mers bine), pentru că evităm anestezia generală.

Avem deja un număr semnificativ de pacienți tratați așa și nu înțeleg de ce nu devine protocol național povestea aceasta, pentru că e descrisă de mult în literatură, iar recidiva/resângerarea după ce ne facem noi treaba e mult mai mare fără sprijinul lor. Mai mult, când astfel de hematoame nu dau simptome, pot să intervină doar ei și evoluția e una foarte bună în general!

Oricum ar fi, voiam doar să vă spun că îmi închei specialitatea, am promovat examenul și devin în curând medic primar cu peste 1000 de pacienți, dintre care 99,9% cu probleme la nivelul creierului/craniului.

Dacă cineva dorește să îmi ceară opinii, dintre colegi, pacienți sau aparținători, vă las aici și singura modalitate de a se ajunge la mine:

1. Copiați conținutul CD-ului într-un folder.
2. Arhivați folderul.
3. Trimiteți arhiva prin www.wetransfer.com la adresa dumneavoastră de email (veți primi un link).
4. Intrați pe www.doctorciobotaru.ro și completați formularul de la „solicitați o opinie”, copiind în formular linkul primit, în rubrica destinată RMN-ului.
5. Am o mare rugăminte: completați cât mai detaliat rubricile „Detalii” (cu istoric, simptome etc.), respectiv „Întrebări” (cu ce întrebări aveți pentru mine), pentru a putea înțelege cazul și a vă ajuta. Fără istoric, simptome și întrebări, nu vă pot fi de folos.

Dacă distribuiți, mesajul poate ajunge la cineva care are nevoie de o operație gratuită într-un spital de stat dotat la standarde europene și poate ajunge la cineva a cărui viață e salvată sau schimbată de gestul acesta de a distribui, gratuit și aparent neimportant!

Vă atașez și poza mea preferată cu pacientul 1000 dupa operație, care îmi amintește că pacientii nu sunt numere, ci mame, fii, fiice, tați și, mai important decât orice, oameni cu vise, care au nevoie de sprijinul nostru să și le poată îndeplini! Suntem aici să ajutăm și e o mare bucurie să putem face asta fără ca oamenii să plătească o avere, o simplă asigurare de sănătate de stat fiind suficientă! … Vezi mai multeVezi mai puține