Articole

Bursa NeuroVida!!!

În mintea mea e copil inocent, cred în continuare că rezidenții nu vin să vadă operațiile rare pentru că nu au bani, iar prin operații rare mă refer, spre exemplu, la înlăturarea prin pleoapă a unui fragment de creier care produce epilepsie, înlăturarea unui meningiom de sinus cavernos, etc. Genul acela de operații pe care nu prea ai unde să le vezi în multe locuri prin Europa. Realitatea mi-a arătat de multe ori că, de fapt motivele sunt altele, dar nu voi deschide acest subiect.

Imaginându-mi că există motivul acesta al banilor, am pus la cale, cu ajutorul colegelor mele din Asociația NeuroVida, o bursă prin care achităm noi cazarea și masa rezidenților care doresc să vină din alte orașe din România în București timp de o săptămână, la mai mulți doctori.

Tot ce trebuie să facă e să trimită un mail la adresa presedinte@neurovida.ro în care să spună de ce își doresc asta, de ce ar merita să fie selectați și să atașeze un CV recent, iar de acolo mă ocup personal de tot.

Deja bursa a fost lansată, primul rezident fiind Iurie Trohin, din Republica Moldova. Pentru că e moldovean, nu mi-am permis să achit cazarea din banii Asociației, pentru că scopul principal e să creștem nivelul neurochirurgiei românești, nu a celei de peste Prut. Cum nu voiam nici să îl refuz, l-am cazat la mine acasă, l-am hrănit cu ce aveam prin frigider, i-am organizat un tur al mai multor spitale din București (și le mulțumesc colegilor care l-au primit!) și l-am trimis înapoi acasă.

Părerea lui Iura? „Iaca, totul la voi aici e parcă așa diferit că până și lucrurile mărunte îmi provoacă plăcere. Totul e nou. Până și limba română e altfel. Voi parcă vorbiți varianta premium. Până și ultimul boschetar care doarme sub un pod pare că vorbește mai frumos ca mine. La Moldova, parcă româna e în varianta demo!"

Cât despre neurochirurgie, m-am bucurat să întâlnesc un rezident ca el. Chiar cred că generațiile noi au oameni de nădejde în care merită să investim și abia aștept să scriu articolele despre viitorii rezidenți români care vor beneficia de bursă!

Vă invit să trimiteți articolul acesta tuturor rezidenților neurochirurgi pe care îi cunoașteți și să sprijiniți genul acesta de inițiative donând în contul Asociației NeuroVida – orice donație recurentă minusculă e absolut binevenită, pentru că ne ajută să înțelegem lunar pe câți bani ne putem baza. Gândiți-vă cum ar fi să aveți nevoie de o intervenție peste ani și să știți că dumneavoastră ați pus umărul personal la educația medicului care vă va opera!

Las aici un link pentru donatii: neurovida.ro/doneaza/ ... Vezi mai multeVezi mai puține

„Voi ați cerut. Noi am construit. Site-ul Neurovida este LIVE și funcțional!”

Pentru Asociatia Neurovida, eșecul nu e o soluție. Ne-am propus să ajutăm, așa că o facem!

De aproape 10 luni tot ne luptăm cu birocrația și cu sistemul acesta greoi pentru un lucru aparent banal: oamenii să poată dona ușor, cu cardul, fie prin donații unice, fie recurente, astfel incat visul nostru sa devina realitate. Și acum am reușit!

De ce a fost greu? În primul rând, pentru că sistemul e complicat: e nevoie de un avocat, de documente depuse la judecătorie, de ridicat de la judecatorie, de bancă, de contabilitate, de cenzor, de întâlniri etc.

Apoi, pentru că întreaga echipă funcționează prin voluntariat! Toată lumea a pus, în timpul liber, umărul să ne ajute: avocat, programator, echipa de branding, cenzor, secretară, specialist de marketing... Toată lumea muncește după muncă pentru...un vis! Și mulțumesc din suflet tuturor!

Astăzi suntem extrem de fericiți să vă dăm vestea cea mare: site-ul Neurovida este complet funcțional, iar modulul de donații este LIVE!

De la primele fonduri destinate cursurilor de inteligență emoțională pentru asistenții medicali, până la Bursa Neurovida și viitoarele proiecte din neurochirurgie, fiecare pas va fi acum la un singur click distanță. Am vrut ca procesul de donație să fie la fel de simplu precum misiunea noastră: rapid, sigur și cu impact direct.

Vă mulțumim din suflet pentru răbdare, pentru impulsul pe care ni l-ați dat și pentru că ne demonstrați, zi de zi, că neuroștiința și empatia pot schimba sistemul medical din România.

Suntem pregătiți să facem lucruri mari împreună.

Intrați pe site, aruncați o privire și lăsați-ne în comentarii un feedback rapid: cum vi se pare noua noastră casă virtuală?

neurovida.ro/doneaza/

Iar dacă vă place, o distribuire ne-ar ajuta enorm!! Vă mulțumim!

#neurovida #Neurochirurgie #romania #doneazapentrusanatate„Voi ați cerut. Noi am construit. Site-ul Neurovida este LIVE și funcțional!”
Nu ne place să ne lăudăm, dar avem cea mai implicată comunitate din lume. V-am ascultat și am trecut la treabă!
În ultimele săptămâni, căsuța noastră de mesaje a fost plină de întrebări de la voi: „Cum pot dona?”, „Unde e site-ul?”, „Cum putem ajuta concret proiectele Neurovida?”. Am primit fiecare sugestie, feedback și critică constructivă cu un singur gând în minte: să construim o platformă simplă, sigură și complet transparentă.
Astăzi suntem extrem de fericiți să vă dăm vestea cea mare: Site-ul Neurovida este complet funcțional, iar modulul de donații este LIVE!
De la primele fonduri destinate cursurilor de inteligență emoțională pentru asistenții medicali, până la viitoarele proiecte din neurochirurgie, fiecare pas va fi acum la un singur click distanță. Am vrut ca procesul de donație să fie la fel de simplu precum misiunea noastră: rapid, sigur și cu impact direct.
Vă mulțumim din suflet pentru răbdare, pentru impulsul pe care ni l-ați dat și pentru că ne demonstrați, zi de zi, că neuroștiința și empatia pot schimba sistemul medical din România.
Suntem pregătiți să facem lucruri mari împreună. Link-ul este oficial activ în Bio!
Intrați pe site, aruncați o privire și lăsați-ne în comentarii un feedback rapid: cum vi se pare noua noastră casă virtuală? #neurovida #neurochirurgie #romania #doneazapentrusanatate ... Vezi mai multeVezi mai puține

Am promovat examenul de primariat!

Nu cred că există examen mai înjositor pentru tagma medicală decât examenul de primariat.

Ca să te poți înscrie, trebuie să ai 5 ani de practică efectivă. Dacă aduni 4 ani, 11 luni și 26 de zile, nu ai voie să participi si aștepți sesiunea următoare, peste un an. Ai făcut 14 gărzi pe lună în acești 4 ani la tine la spital, însumând mai multe ore de spital decât ore de stat la tine acasă treaz? Nu pasă nimănui! N-ai 5 ani, nu te califici!

Odată înscris, ai aceeași tematică și aceeași metodologie ca la examenul de specialitate. Sigur, ai 2 cazuri în loc de unul, dar nici măcar nu mai dai ceva scris. E un examen steril, doar de formă, care te evaluează fix cum te-a evaluat și în urmă cu 5 ani, ca și când ți-ar fi stat creierul pe loc.

La ce folosește? În străinătate, la nimic. Gradul ăsta de „medic primar” nu e recunoscut decât în România, din dorința unora de a fi mai egali decât alții. În țărișoara asta, îți oferă o gravitate imaginară și niște bani reali în plus la salariu doar pentru că ai îmbătrânit, iar în unele cazuri, degeaba.

Cum a fost examenul meu? Cu bune și cu rele. L-am dat într-un spital în care nu mai fusesem de la începutul rezidențiatului. Au trecut mai bine de 10 ani și m-am bucurat să îi revăd pe oamenii de acolo. Puține s-au schimbat – aceiași asistenți, aceiași doctori, același ritm infernal de muncă pentru care îi respect nespus.

Sigur, de când am ajuns mi-au explicat cum pe pagina aceasta am scris la un moment dat un articol denigrator despre un profesor matusalemic de pe tarlalele Bucureștilor pe care ei îl respectă ca pe un zeu. După sute de articole scrise, nici nu mai știu despre ce e vorba, dar sigur, a-mi atrage atenția fix înaintea examenului a fost modul lor de a întoarce roata și...am apreciat curajul.

Cazurile clinice au fost de-a dreptul impresionante: primul caz a fost un caz inoperabil în România, norocul pacientului e că nici nu are nevoie de o operație. Aici a trebuit să mă contrazic cu comisia în privința diagnosticului și fiecare dintre noi și-a susținut punctul de vedere. A fost cea mai frumoasă discuție medicală pe care am avut-o vreodată, cred că a durat vreo 45 de minute. E ceva ce aș putea avea zilnic la locul de muncă, păcat că, din varii motive, nu se întâmplă. Eram atât de entuziasmat de discuția asta între doctori mari încât am plecat de acolo cu un singur gând: „abia aștept să vin mâine la următorul caz!”. Era ca o prăjitură din care ai pus jumătate în frigider și abia aștepți să treacă noaptea să mănânci restul.

Al doilea caz? Iarăși un caz teribil, inoperabil. De data asta, din motive anestezice. O doamnă foarte simpatică, greu încercată de viață, cu două tumori cerebrale — una mare, vizibilă ușor, care îți ia ochii, iar a doua, minusculă, era ca o capcană în care n-au reușit să mă facă să calc —, dar cu un AVC în două teritorii importante, proaspăt. În general, când AVC-ul e la început, se recomandă amânarea intervențiilor programate timp de 8-12 săptămâni, deși decizia asta e una care trebuie cântărită pentru fiecare caz în parte, că nimeni nu vine de drag la chirurg.

Practicul? O adevărată întoarcere în timp. Am dat într-o sală extrem de curată, aerisită, cu toată aparatura de care ar putea cineva avea nevoie: microscop, navigație, aspirator ultrasonic, drill. Din păcate, am avut voie să folosim una da, una ba. Microscopul s-a folosit, navigația a adunat praf. Aspiratorul s-a folosit, drill-ul s-a uitat la noi cum dăm găuri la mână cu trepanul și cum tăiem osul cu fierăstrăul Gigli, inventat în 1894! Nu am mai folosit fierăstrăul ăsta de 10 ani, de când am fost acolo. Nu știu dacă ei îl folosesc zilnic și nouă ni l-au dat pe cel de mână ca „începătorii” pot strica instrumentele scumpe, dar nici nu am putut întreba. De ce? Că, în timp ce întrebam, m-a oprit anestezista spunând că e lipsă de respect să vorbim în timpul actului anestezic. Mi-a spus asta într-un gest dramatic în care își muta părul de pe o parte pe alta deasupra bolnavului din sală, fără bonetă, un moment de-a dreptul de Kafka.

Cel mai greu lucru la examenul acesta? A fost să-mi țin gura. Cel mai frumos? Discuția cu comisia. Am dat peste chirurgi cu grade universitare care chiar au transformat examenul acesta într-un eveniment așa cum ar fi trebuit să fie: o evaluare sinceră, fără prejudecăți, în care, orice divergențe am avea, rămânem prieteni pentru a găsi cea mai bună variantă pentru pacient.

Și, deși am promovat poate ultimul examen din cariera mea strict medicală la numai 35 de ani, cel mai important lucru de anul acesta a fost fondarea Asociației NeuroVida, care sprijină neurochirurgia complexă. Vă invit pe www.neurovida.ro să citiți despre asta și să ne susțineți cauza, si sa ramaneti in preajma sa va povestesc cate lucruri vom putea face cu sprijinul primit! ... Vezi mai multeVezi mai puține

Azi este ziua mamei mele.

Ce a făcut mama la viața ei? M-a făcut pe mine. Nu sună groaznic de urât să reduci viața unui om la simpla creștere a altuia?

La fel este și atunci când aud că „părinții tăi se mândresc cu tine”, pentru că dorința mea cea mai mare, copilul lor fiind, este să mă mândresc și eu, la rândul meu, cu ei, s[ nu fie totul de o singura parte.

Obiceiul românesc însă este ca, după o anumită vârstă, oamenii să uite să mai trăiască prin ei înșiși și să facă asta doar pe spatele copiilor. Dacă divorțează copilul li se rupe cerul, dacă copilul se duce într-o vacanță scumpă, de ce cheltuie banii etc.

Mama mea însă nu doar trăiește, ci… își trăiește viața! A renunțat la meseria de contabil pentru că nu se mai regăsea. Acum se regăsește în...cofetarie. Experimentează și se bucură prin prăjiturile pe care ni le face nouă când ajungem acasă. A fost visul ei din tinerețe. Iar visul meu recent a fost ca ea să se apuce de sală.

Nimic nu previne/întârzie/soluționează osteoporoza mai bine decât sportul cu greutăți, iar mama și-a început astăzi ziua mergând la sală. Și nu e prima zi, ci a devenit deja un obicei de luni de zile. Și nu mă voi opri până nu îl voi convinge și pe tata, mai timpuriu și mai încăpățânat.

Dacă doriți să îi urați „La mulți ani!” mamei în comentarii, m-aș bucura enorm.

Daca sunteți părinți ori bunici, vă rog eu, faceți sport! Dar dacă sunteți copii, faceți din a vă convinge părinții ori bunicii să facă sport prioritatea principală a zilei voastre!

Ziua lor va fi tot o dată pe an, dar sportul le va da zile de calitate să ajungă să o și sărbătorească! ... Vezi mai multeVezi mai puține

Despre copilul meu: NeuroVida - asociația pentru neurochirurgie complexă

Doamnelor și domnilor, astăzi mi-am îndeplinit un vis! Vreți să vă povestesc?

Când am început să lucrez la stat, am văzut că lipsesc diverse: materiale, echipamente, oameni și, mai presus de toate, cunoștințe: oamenii știau să facă doar un anumit tip de operații, iar pentru celelalte trimiteau pacienții în privat sau în străinătate.

Așa că am cumpărat din banii mei ce am avut nevoie și am plătit tot din banii mei cursuri pentru mine și pentru alții.

Azi, am ajuns să fac unele dintre cele mai grele operații din România, despre care tot v-am povestit. Nu inventez eu neurochirurgia - sunt maeștri care fac multe lucruri la stat sau la privat, dar ce am realizat eu a fost aducerea unui loc la stat la standarde internaționale, din groapa istoriei în care părea să se afunde în ce privește neurochirurgia cerebrală.

Când am ajuns eu în secție, se opera prin incizii mari, cu fierăstraie de mână tip fir (Gigli), se dădeau găuri cu trepan de mână, se aspira fără aspirator ultrasonic, hemostaticele erau mai curând de tipul rugăciunilor, se puneau tuburi de dren la patologia cerebrală, se rădeau oamenii pe cap înainte de operație și câte și mai câte. Nimic din toate astea nu mai e acum altceva decât istorie.

Dar eu sunt un singur om și, spre deosebire de mai marii academicieni neurochirurgi pe care îi vedeți pe la televizor, eu chiar vreau să las după mine locuri și oameni care respectă aceleași standarde. Și aici am efectiv nevoie de ajutorul dumneavoastră.

Am fondat Neurovida - o asociație care se dezvoltă în două direcții: una educativă și una financiară, marele scop pe scurt al asociației fiind să nu mai existe niciun tip de operație neurochirurgicală efectuată în străinătate care să nu se efectueze în România, chiar dacă asta înseamnă să trimitem personalul medical în afară să învețe, să creăm noi cursuri aici pentru ei sau, în timp, să aducem medici străini să efectueze intervenții în România și de la care să învețe românii.

Pentru asta, am început cu o echipă formată din patru oameni: Alina Nicolau, secretara care se ocupă de contabilitate, imagine, acte și tot ce ține de ce se poate scrie pe o foaie și care a tras ca un cal la căruța asta până a scos-o din mâlul birocrației; două simpatice doamne vicepreședinte - Andreea Moiceanu, asistentă medicală care m-a sprijinit de-a lungul anilor și care mi-a arătat ce înseamnă să poți conduce un colectiv care parcă se străduiește zilnic să te mănânce de viu și Bogdan Alexandra, pacientă operată de două ori la stat de mine, pentru două tumori diferite, care cunoaște sistemul medical atât ca pacient cât și ca om de marketing.

Cu o medie de vârstă de sub 35 de ani, părem pentru oricine o adunătură pestriță de oameni care nu au nimic altceva în comun în afară de dragostea pentru oamenii sărmani și gândul de-a dreptul masochist că pot schimba România în bine.

Dar ce știu cu certitudine e că am aici aproape 100.000 de oameni care mă iubesc și care vor, la rândul lor, să ajute mai departe. Pentru dumneavoastră am creat posibilitatea fizică și juridică de a face bine:

www.neurovida.ro

Momentan, încă ne luptăm să facem donațiile ușoare, dar la rubrica „donează” avem un cont funcțional, deschis la ING și orice ajutor este absolut binevenit. Vă invit să intrați pe site periodic, să citiți despre noi și să donați dacă vreți să fiți schimbarea în țara aceasta! Așa cum fiecare donație e importantă, așa credem și noi că toți oamenii sunt importanți și nu trebuie să lăsăm pe nimeni în urmă în lupta asta cu boala!

Promit să cheltuim cu scop fiecare bănuț, pentru că știu cât de greu se strânge și vă invit, pentru prima oară, să îmi fiți alături cu o donație! ... Vezi mai multeVezi mai puține

Zilele medicale vâlcene – o nouă invitație, 8 mai 2026

V-am povestit la un moment dat că am trăit un an în Italia – 2013 mai precis, într-o sărăcie lucie: aveam 210 euro pe lună toți banii mei: mâncare, apă, transport, medicamente, urgențe, haine, călătorii, orice. Nu aveam nici măcar o rezervă de bani, în cazul în care era ceva mai scump și trebuia să mă încadrez în banii ăștia indiferent ce s-ar fi întâmplat.

Ce a trebuit să fac să supraviețuiesc? Asta nu se scrie. Dar se va povesti pe 8 mai la Zilele Medicale Vâlcene, un eveniment la care particip cred că pentru a treia oară și îmi place mai mult cu fiecare ocazie!

Fiind o conferință medicală, prezentarea mea va fi despre chirurgia prin pleoapă – ce am realizat până acum, cât de departe am ajuns și ce planuri avem pentru viitor. Dar introducerea va fi una absolut delicioasă!

Mulțumesc cu această ocazie Colegiului Medicilor din Vâlcea pentru invitație, Oanei Păun – colega noastră ORListă care transformă fiecare drum al nostru acolo într-o adevărată poveste și tuturor celor care vor fi prezenți.

Vă invit pe toți cu mare drag!

Ah, și să nu spuneți că nu v-am avertizat! Pe 9 mai voi fi la ORL City în Vâlcea pentru consultații alături de dr. Liviu Vîlceanu, colegul meu specializat în patologia coloanei vertebrale! ... Vezi mai multeVezi mai puține

Cum a fost ca lector în Olanda + povești bonus + la mulți ani!

Să te plângi că ai fost în Vest să predai, stând la hotel și mâncând de la ei, e de neam prost. Dar nici eu nu sunt alt soi, așa că… să începem!

Drumul

La genul acesta de întâlniri, e bine să te îmbraci măcar cu o cămașă, dacă nu ai obrazul fin și pui și tu pe tine un sacou. Cravata deja e pentru domni și nu e cazul la mine. E drept că am avut cămașă, dar a fost așa, cum le plac taximetriștilor de București clienții: de ochii lumii, nu pe bune, că a fost aceeași cămașă purtată 3 zile. De ce? Păi polonezii de la LOT mi-au uitat bagajul în Varșovia și mi l-au trimis la hotel în ziua plecării acasă. Aia e, zic săru’ mâna și pentru atât.

Ce căutam în Varșovia? Corect! Pe scurt, nimic. Am ajuns acolo de sărac, că nu mi-am permis zbor direct. KLM și TAROM erau la preț dublu, iar luna asta am avut atâtea cheltuieli că în ultima săptămână de până la salariu am avut sub 50 de lei în cont. Cum adică să plătească ei drumul? Nu au fost destule fonduri și știam asta de când am acceptat. În plus, merg cu drag să predau unde mi se cere. În România nu mă cheamă nimeni, dar plâng puțin în pernă seara și îmi trece. Glumesc, m-am obișnuit cu românii, îmi sunt dragi așa cum sunt.

Cursul

Pentru mine, a fost cel mai solicitant eveniment științific din carieră. La fiecare prezentare asista toată lumea deopotrivă, de la studenți la profesori universitari, în liniște absolută. Fiecare sorbea cuvintele celui din față. Iar întrebările veneau de la toți și răspunsurile de pretutindeni din sală dacă nu te descurcai. Nu te taxa nimeni dacă greșeai, dar intrai în pământ de rușine când te evaluai singur la sfârșitul prezentării.

Să trebuiască să predau un abord chirurgical în fața unui public format din cei mai buni neurochirurgi din Europa, atât teoretic, cât și practic, tăind cu mâinile mele un cadavru în timp ce sunt filmat și privit live de studenți și rezidenți veniți de peste tot, din Republica Moldova până în Spania și din Danemarca până în Italia, a fost o experiență solicitantă. Eram atât de obosit în ultima zi încât opțiunea cea mai rezonabilă devenea somnul pe jos, într-o cămăruță de depozit, întunecată, cum făceam când eram rezident, între 2 operații, când nu era nevoie de mine și aveam nevoie de o reîncărcare rapidă.

N-am putut să fur nici 15 minute de somn, pentru că rezidenții și studenții trăgeau de noi în toate direcțiile și sincer, îmi lipsea să văd atât de multă dorință! Fiecare zi trebuia să se încheie la 15-16, dar niciodată nu am plecat mai devreme de 18, iar atunci mergeam cu toții direct la cină, care se întindea până târziu.

Mâncarea

În ultima seară ne-au dus la cină la restaurant Celest. Am urcat până la etajul 57 mai repede decât mă duce acasă liftul până la 3. Frumos? Superb, dacă suportai înălțimea. Cum eu nici pe balcon nu pot să ies, m-am bucurat de la distanță, ca o pisică la patinoar. Ce să știu eu de "fine dining"? Doar 2 feliuțe de somon, pe care le aspiram pe nas la cât de mici erau, și o carne la fel de bună ca a lui nea Ion din Piața Obor (ăsta e un compliment pentru nea Ion, carnea chiar a fost extraordinară). Au stricat orzul pe gâște cu mine? Probabil, dar le sunt recunoscător, altfel mâncam sandvișuri reci de la supermarket.

Oamenii

Nemaipomeniți. Moldovenii din Republică și-au exprimat deja dorința de a veni la București în vizită de lucru, iar eu urmează să merg la Karolinska, în Suedia, pentru a vedea un adevărat artist operând. Nu cred că poate fi ceva mai fascinant pentru un chirurg decât să poată urmări un maestru și să îi poată adresa toate întrebările necesare privind… orice, astfel încât să aducă un strop de excelență în îngrijirea pacienților săi.

Concluzii

Pentru mine, a fost o experiență revelatoare. Am înțeles că, în baza a ceea ce fac zi de zi la spital și în baza rezultatelor pe care le obțin împreună cu colegii și colegele mele (medici, asistente, infirmiere, îngrijitoare, brancardieri, registratoare… toată lumea care pune umărul și face bici din ce oferă țărișoara asta), sunt binevenit oricând să predau la cel mai înalt nivel din Europa.

Vreau să mulțumesc cu ocazia asta organizatorilor pentru că, dintre toate opțiunile posibile de lectori, m-au ales pe mine, întrucât nu cred să existe cineva în specialitatea aceasta să nu fie onorat de o asemenea invitație. Vreau să mulțumesc tuturor celor din spital care m-au sprijinit de-a lungul anilor și care m-au ajutat să am rezultatele pe care le am și, de asemenea, cititorilor mei, care au creat o comunitate care mi-a fost întotdeauna alături.

Și mai am două mulțumiri despre care ar trebui să știți: în primul rând, celor din echipa Observator, care au bătut 2000 km ca să arate tuturor că în România lucrurile se schimbă în bine, și, de asemenea, colegelor mele cu care urmează să fondez NeuroVida - Asociația pentru Neurochirurgie Complexă. Nu v-am spus până acum despre existența ei deja!

Îmi doresc tare mult să nu mai existe proceduri sau tehnici neurochirurgicale în afara țării pe care să nu le putem oferi pacienților români. Iar dacă asta înseamnă să plătim drumuri, cursuri și câte și mai câte, o vom face cu drag. Voi avea însă nevoie de sprijinul dumneavoastră și pe viitor și al tuturor colegilor ca, înainte să trimită un pacient în străinătate, să ne ceară și nouă o opinie!

Ah da, și la mulți ani nouă, celor care ne serbăm ziua astăzi! Sănătate doresc tuturor! ... Vezi mai multeVezi mai puține

Despre Înviere

Oul din poză este ciocnit. Abia sesizabil. Pentru că doar atâta forță mai rămâne unei doamne de 82 de ani împliniți pe patul de spital, care a trecut de curând printr-o intervenție chirurgicală de extirpare a unei tumori cerebrale de 7 cm.

Operația nu a fost grea per se, nici pentru mine, nici pentru dumneaei. Doar că a ajuns la spital prin transfer din alt spital. Iar de acolo, nu a plecat de la „facem ce putem să o ajutăm”, ci de la „dacă o operează cineva în țara asta și trăiește, eu îmi dau demisia. Nu vreau să fiu călăul ei, luați-o acasă să moară”. Și a ajuns la operație aproape în comă, hiponatremică sever și hipoglicemică.

Nu știu dacă România va avea de mâine un neurochirurg în minus. Dar știu că în oul ăla abia ciocnit stă slava Dumnezeului cuiva care, așa cum abia mai are putere să șoptească, „a avut zile” și care a luptat mai mult cu neputința cuiva de a ajuta și mai puțin cu boala.

De Paște, sărbătorim învierea lui Iisus. El nu a murit pentru bogați și nici pentru leneși, neglijenți, delăsători, criminali etc. El a murit pentru toată lumea și a înviat pentru a ne salva pe toți. Pentru că toți avem un grad de lene, de nepăsare și de miserupism în noi.

Să arunce cu piatra cel care a văzut o nedreptate și a îndreptat-o, cel care a văzut o mașină parcată nelalocul ei și a chemat Poliția, cel căruia i s-a cerut o șpagă și, în loc să o dea, a chemat DNA-ul și așa mai departe. Exact.

Toți suntem la fel. Și pentru toți, a înviat Iisus: bogați, săraci, leneși, muncitori, pentru orbi și chiar și pentru cei care, deși au ochi, se fac că nu văd nedreptatea.

Pacienta mea mi-a arătat astăzi că Dumnezeu are grijă de fiecare dintre noi și vă doresc și dumneavoastră puterea de „a avea zile”, de a face bine, de a fi drepți și de a avea liniște.

Hristos a înviat! ... Vezi mai multeVezi mai puține

Cum a fost la Vâlcea?

Pentru mine, Vâlcea e un soi de Maldivele altora. E la distanța maximă de mers până începe să-mi amorțească fundul, să mă ia foamea și să mă apuce somnul. Unde mai pui că dacă sunt suficient de norocos, mai văd și vaci, atât de dragi mie de zici că m-a făcut mama cu vreun indian.

Dar adevărul e că plăcerea mea cea mai mare nu vine nici din drum, nici din priveliște. Vine din oamenii nemaipomeniți pe care-i întâlnesc acolo, că pentru ei merg.

Prima dată când am ajuns la Vâlcea a fost la invitația Oanei Păun, un medic ORL de care am prins drag între timp ca de sora mea. Apoi l-am cunoscut pe fratele ei, ortoped, un adevărat personaj de o carismă cum rar întâlnești. Și cu ei am tot ieșit serile cunoscând alți și alți colegi din toate specialitățile și care m-au făcut să mă simt ca un membru al familiei lor: ATI, medicină legală, etc.

Și m-am gândit așa: „Dacă așa sunt medicii, pacienții nu sunt oare la fel?”

Și am acceptat invitația de a consulta acolo. Până la urmă, care era frica mea? Că vor veni pacienți cu probleme cu coloana. Cap? Nu e problemă la cap, că acolo nu mai e bubă de care să-mi fie frică. Iar acum că a apărut Dr. Vilceanu Liviu - medic neurochirurg în peisaj, colegul meu neurochirurg de la București, pot accepta orice consult, bașca mai e și o atmosferă de-mi vine să invit și câteva neamuri, doar așa, de drag.

Și să știți că am avut dreptate: pacienții chiar au fost superbi! Spre exemplu, o doamnă foarte drăguță a venit doar ca să mă cunoască și să îmi aducă ceva de mâncare! Păi când vreodată să refuz eu mâncarea? Pe nu știu care în politică l-au prins cu jumătate de milion de euro în cutii de pantofi. Pe mine mă vor prinde cu niște foietaj în torpedou, cinci hamsii în buzunar și 3 pepeni în portbagaj și n-o să regret nimic. Ah da, i-am găsit și o tumoră de operat. Păi foietajul ăla chiar așa, pe gratis?

Apoi, de altcineva ne-a fost așa de drag ca aproape ajunseserăm să plângem unul pe umerii altuia. Nu avea nimic de noi, dar ne-am luat la povestit viețile. El, jucător profesionist de poker, în general câștigă. Și se plângea că e greu să meargă în atâtea turnee – Las Vegas, Macau, New York, Dubai, etc. Și noi ne plângeam la fel: turneu la Vâlcea, București, unde ne-o mai primi careva, etc.

Dragilor… am ajuns pe la 10 acolo. Am plecat pe la 19. Am mâncat, am consultat, am râs și ne-am bucurat. Și mai venim în vizită. Deja ne-am auzit vorbe că ne-am fi dat demisia și nu mai operăm la București, ca să înțelegeți cât rahat pot mânca unii.

E drept că visul de a mă muta la Vâlcea la bătrânețe e tot acolo și că deja am demonstrat ce aveam de demonstrat în neurochirurgia mare. Dar momentan încă operez la stat alături de Liviu (nu avem voie să spunem numele spitalului că GDPR și tot așa, dar în privat vă scriem fără rușine dacă aveți nevoie d sprijin). Operez tot unde știți, în același spital, că gura mea mare nu e acceptată nicăieri altundeva. Operăm și la privat, dar acolo subțire rău, că avem tot ce ne trebuie la stat. Și mă doare inima când aud pacienți că s-au operat la privat în altă parte, crezând că e mai bine acolo, ba s-au mai împrumutat și la bancă de zeci de mii de euro crezând că aia e singura solutie. Că au văzut ei pe Tik Tok sau mai știu eu pe unde, ori că li s-a înrădăcinat ideea că la stat sigur e rău sau că iau bacterii.

Dragii mei… eu operez la stat că aleg asta în fiecare zi. Aș câștiga dintr-o operație în privat un salariu pe o lună întreagă la stat, atâția bani dau pacienții de pomană de fiecare dată! Dar fericirea mea nu e în bani, ci în a face cea mai înaltă neurochirurgie cu putință pentru cei mai sărmani oameni din țara asta. Operez bogați, săraci, români, unguri, arabi, chinezi, vagabonzi, politicieni, generali, marinari, orice. Toți sunt egali.

Toți iau legătura cu mine doar prin site sau Facebook și până și de pe Facebook îi trimit tot pe site. Pentru că documentele trimise pe www.doctorciobotaru.ro sunt organizate, salvate până la consult, puse pe căprării și indexate în cutiuțe să mă asigur că protocolul meu de îngrijire a pacientului e respectat la fel pentru toată lumea, ca să elimin orice posibilă eroare. Așa funcționez eu și poate și de asta am rezultatele pe care le vedeți.

Așadar, dacă vreți să mă recomandați cuiva, există site-ul www.doctorciobotaru.ro unde e un buton de „solicitare de opinie”. E atât de simplu! Acolo, oricine, din orice oraș, ia legătura direct cu mine. Dacă e de operat, mă ocup personal de programarea unei discuții, iar dacă nu, răspunsul vine în general în aceeași noapte, că răspund pe la 12-2 tuturor. Bașca e și gratis totul! Încercați, vă rog, site-ul și dați-l mai departe la nevoie, ca nu știți când salvați o viață!

Iar eu, promit să vin acolo unde e nevoie de mine și să fac cât bine pot! La București, la Vâlcea și pe oriunde apuc! Multă sănătate! Ah, și v-am spus despre asociație? Și cursul din Rotterdam la care voi participa ca lector? Stați pe aproape, vă voi tot scrie zilele acestea, doar ajutați-mă cu un share și un comentariu!

Mii de mulțumiri Oanei Păun și lui Alexandru Enescu pentru organizare! Ne vedem iar cu drag pe 9 mai 2026 la ORL City în Râmnicu Vâlcea, iar în 8 și 10 mai 2026 la Zilele Medicale Vâlcene, unde venim cu super prezentări! ... Vezi mai multeVezi mai puține

Despre emoții și cât de proști suntem de fapt

Când am scris postarea cu rezidentul care nu și-a făcut externările, știam că va fi una polarizantă. Acesta era și scopul. Ce s-a întâmplat după, pe lângă plângeri la Poliție și Colegiul Medicilor, a fost ca la alcoolicii care au accident la volan: dezintoxicare și reabilitare! Cum asta?

Am fost “târât” la sesiuni de coaching (mentorat) personal. “Târât” e evident exagerat de dragul textului, că am întâlnit doi mentori nemaipomeniți, iar astăzi vă voi vorbi despre programul unuia dintre ei.

“Medici competenți emoțional” se numește, iar la gura mea când am auzit așa ceva evident că au început să curgă toate zoaiele de întrebări: “De ce trebuie să merg eu la un curs când altul nu își face treaba?” “De când ne pasă mai puțin de competența profesională a medicului și ne pasă mai mult de competența lui emoțională?” și tot așa.

Lăsăm puțin asta deoparte. Astăzi discutam cu cineva despre…de ce am ajuns să consult la Vâlcea și nu la Buzău/Slobozia/Suceava și alte orașe în care mă roagă oamenii să merg.

Răspunsul e simplu: că nu sunt dorit în alte părți. Că am solicitat neurochirurgilor să merg în diverse orașe doar să îi ajut (măcar o zi pe lună, din concediul meu, gratuit) și mi s-a răspuns:

“Nu avem nevoie, ne descurcăm”
“Nu vrem să se știe că se poate opera cap aici”
“Dacă se face linie de gardă aici că se pot face multe operații de fapt, eu îmi dau demisia, așa că fac tot ce pot să nu se întâmple asta”…etc.

Iar asta vine si pe fondul invitațiilor mele publice pentru colegi să vină să vadă operațiile rare: chirurgie prin pleoapă, chirurgia sinusului cavernos, clinoidectomiile extradurale, etc. Nu sunt vreun maestru, dar unele operații/gesturi chiar sunt rare, iar ușile blocului operator sunt deschise pentru toți colegii. Mai mult, orice întrebare sau sfat e binevenit, chiar și când vine de la cineva care nu a mai făcut/văzut ceva, pentru că de multe ori facem lucruri absurde doar din reflex, când le-am putea ușor îmbunătăți.

Și dacă până de curând credeam că unii oameni sunt doar leneși sau miserupiști, cursurile de mentorat emoțional m-au făcut să înțeleg că de fapt, emoția care stă la baza refuzului unui coleg de a veni să învețe ori de a colabora este…rușinea. Rușinea că nu știe, că ar putea afla altcineva că nu știe să opereze, ca are 50-60-70 de ani și încă nu a învățat să facă anumite operații și tot așa.

Evident că nu aș fi înțeles niciodată treaba asta pentru că mie nu îmi e niciodată rușine. Știu că sunt prost. Nici prea frumos nu sunt. Dar am învățat să nu-mi pese și să compensez. Să citesc mai mult, să le fac să râdă, să învăț umil de la cei care au ce să-mi predea, etc.

Dar acum a ajuns să mă pasioneze ideea rușinii. Unii oameni sunt atât de temători să își arate neștiința, încât, în loc să înfrunte rușinea că nu știu, o îngroapă. Și trăiesc cu lipsa cunoștințelor acolo… unii o viață întreagă. Și culmea, apar pe la televizor și par doctori de succes, dar dacă le pui o întrebare care îi pune în dificultate, te calcă în picioare. Și fac asta cu cât ești tu mai mic și ei mai mari, pentru că atunci rușinea e mai mare. Nu e răutate. E un mecanism intrinsec de a face față rușinii, manageriind în cel mai prost fel cu putință sentimentul.

Până să aflu lucrurile astea, căutam doar să înțeleg mecanismul prin care cineva nu făcea un lucru ”din fișa postului”. Nesimțind de felul meu rușine, înfruntam omul direct: “De ce nu ai scris externările?”. Nu pentru că voiam să îl fac să se simtă prost, ci pentru că mă interesa mecanismul efectiv din spatele gestului, să văd cum pot să schimb ceva: “Pentru că aseară am fost la femei și mi s-a rupt de externările tale”. Jur că l-aș fi apreciat și l-aș fi ajutat. Sau “pentru că nu am știut care a fost gestul chirurgical de după clinoidectomie și m-am împotmolit în protocol”… și aici l-aș fi ajutat. Probabil, un răspuns corect însă ar fi fost: “Pentru că nu sunt capabil să îmi manageriez frustrarea apărută în fața rușinii de a nu ști să transpun în scris informațiile extensive primite odată cu cazul ăsta, iar mecanismul intrinsec de a manageria asta îl reprezintă procrastinarea și amânarea soluționării până în momentul în care se depășește termenul limită al externării”. Dar, fiind prost, habar nu am avut să înțeleg asta, așa că îi dădeam cu “de ce” în continuare, cerând de la celălalt să fie competent emoțional când eu nu pot și generând și mai multă rușine.

Înțelegeți prostia mea? Știu că toți suntem proști în felul nostru. Avem doar impresia că suntem deștepți/cunoscători/buni (în diverse domenii) pentru că cercul în care ne învârtim e doar prea mic. În lumea asta există persoane care ne bagă sub masă pe fiecare dintre noi la ce credem că suntem buni și tot ce trebuie să facem e să vrem să ne îmbunătățim: să discutăm și să creăm relații atât cu cei care ne pot ajuta cât și cu cei care ne arată neputința noastră! Suntem în perioada istorică cu cel mai vast acces la oameni și la informație… e doar vina noastră că nu ajungem cea mai bună versiune proprie cu putință.

Iar dacă doriți să înțelegeți emoțiile dumneavoastră și ale celor din jur, vă recomand cu drag cursul doamnei Laura Manole . A trecut puțin peste o lună de când particip și a transformat replica “de ce trebuie să merg eu la mizeria asta?” în replica ”eram atât de prost încât nici măcar nu știam câtă nevoie am de așa ceva și s-ar putea să fie unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat”.

Va las mai jos pagina cursului:

www.facebook.com/profile.php?id=100090466401265 ... Vezi mai multeVezi mai puține

Consult la Vâlcea! Și cap și coloană!

Există în cariera fiecăruia tot felul de perioade. La început încerci să înveți cât mai mult și să demonstrezi cât mai multe. Apoi vrei să demonstrezi că poți avea constant rezultate bune. Și vine o perioadă când începi să te gândești dacă poți face asta și în liniște.

Pentru unii, liniștea e dată de bani. Mulți bani. Trag câțiva ani la stat, iar apoi se „retrag” în privat. Pleacă acasă zilnic cu 2–10.000 de euro în timp ce pozează în sfinți care ajută pacienții. Îi dau cu Dumnezeu, poartă sutană, amestecă slujbele cu medicina, cer cateva mii de euro pe o ”proteză” de cateva zeci și uită de ideea de „doctori fără de arginți”. Alții abia termină rezidențiatul fără nicio operație cap coadă, fără nicio gardă, apoi cer câte 10–12.000 de euro unui pacient pentru o operație cerebrală. Asta le aduce liniștea.

Pentru mine, liniștea vine cu o casă la țară unde aud cocoșul și vaca de dimineață, apoi câteva operații gratis și fără șpagă și iar liniștea de acasă. Câteva gărzi, câteva drumuri de acasă peste program, dar măcar într-un oraș mic nu îți ia o oră doar să ajungi la spital.

Și după ce am operat, am demonstrat și am rezultate constante cu care mă pot mândri, am ajuns în etapa în care mă apropii, ușor ușor, de un oraș mic. N am bani de casă la țară iar mașina mea împlinește anul ăsta 18 ani. Dar am niște oameni minunați care mă sprijină acolo și nu doar că mă așază cu ei la masă, dar aduc chiar un scaun în plus.

Este prima dată când ofer undeva posibilitatea de a veni oricine la consultații. Și ca să nu mă trezesc că vine un pacient cu o problemă de coloană și nu știu cum să o rezolv, l am luat cu mine pe colegul meu, dr. Liviu Vîlceanu, unul dintre neurochirurgii pe care i aș lăsa cu încredere să mă opereze dacă aș avea eu însumi o problemă.

Nu știu ce îmi va rezerva viitorul. Nu știu dacă voi găsi vreodată loc să operez la Vâlcea. Dar momentan sunt extrem de bucuros că pot să consult la ORL CITY în Vâlcea. Vă las un număr de telefon pentru consultații: 0730348404Clinica ORL City își extinde colaborările multidisciplinare.
Începând cu data de 28.03, în cadrul clinicii vor efectua consultații doi medici neurochirurgi: Dr Ciobotaru Georgian . Medic neurochirurg și Dr. Liviu Vîlceanu.

🔹 Dr. Georgian Ciobotaru este neurochirurg supraspecializat în patologia creierului și a bazei craniului. Este primul și singurul neurochirurg din România care realizează intervenții pe creier prin pleoapă, utilizează tehnici moderne de chirurgie cu pacientul treaz și tratează constant patologii neurochirurgicale complexe precum tumori cerebrale, anevrisme sau epilepsie. Este absolvent al Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila”.

🔹 Dr. Liviu Vîlceanu este absolvent al Universității de Medicină și Farmacie din Târgu-Mureș, unde a fost instructor în cadrul Societății Studențești de Chirurgie din România și ulterior membru fondator al Societății pentru Inovație, Dezvoltare și Educație Medicală. Formarea sa include rezidențiat în Neurochirurgie la Cluj-Napoca, stagii internaționale de pregătire în Egipt, Turcia și Clermont-Ferrand (Franța), precum și cursuri de supraspecializare în patologia spinală, cu accent pe tehnici minim invazive și tratamentul durerii.

Prin această colaborare ne propunem să oferim pacienților acces la evaluare neurochirurgicală specializată, într-un cadru medical multidisciplinar.

📞 Programările pentru consultații sunt deschise.

💖 ORL City 💖
📑 Programări
☎ 0730.348.404 (Luni - Vineri | 9:00 - 19:00)
🌟 Dr. Oana Păun - ORL
🌟 Dr. Denisa Mitran - ORL
📌 Maior V. Popescu nr. 3, bloc P3, scara D - (unitatea 7), Rm. Vâlcea
(zona gării, lângă magazinul "Gospodarul", vis-a-vis de "Centrul Militar de Recrutare")

#ORLCITY #CabineteValcea #DrOanaPaun #DrDenisaMitran #CabinetORL #ORL #ORLCopii #ORLAdulti #AfectiuniNas #AfectiuniGat #AfectiuniUreche #ScadereAuz #Zambete #ORL ... Vezi mai multeVezi mai puține